Nu m-am gandit niciodata de ce suieratul vantului suna asa trist…ca un bocet de vaduva tanara.
Nu m-am gandit niciodata ca vantul e singur iarna; vara se distreaza printre trupurile incinse, mangaie usor frunzele copacilor , se saruta cu razele soarelui , uneori se supara un pic si aduce racoare in dupa-amiezile sufocante. Dar iarna?
Prietenii lui raman aceeasi…Frumoasa Luna impreuna cu al ei Soare, Cerul si haremul lui de Stele, vin de departe si Norii cu cele doua iubite fidele, Ploaia si Zapada iar el…el singur…
Nu, cu siguranta nu poate fi frigul perechea lui…ce iubit te-ar lasa singur cateva luni pe pe an? Si in natura exista o lege care spune ca nu se poate unul fara celalalt. doar vantul exista si fara frig si frigul exista fara vant .
Nu , nu…vantul nu are pereche. De aia tipa, de aia urla si de aia se inteteste …e furios , e agitat, e rau si vrea sa planga dar e barbat! Nu plange ! Distruge tot in calea lui, ucide vise, sperie copii, pune case la pamant si pleaca! Dispare de unde a venit sau poate pleaca sa-si arate amaraciunea pe alte meleaguri. Sau poate cauta…cauta cu disperare Vara , pe ea, sau linistea...
Sau poate nu cauta nimic, poate asta ii e menirea…. Sa suiere. Sa suiere ca sa stim cum suna singuratatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu